(sau Despre paranteze)
Întrebarea la care va încerca să răspundă el însuși; mai ales că a ajuns la o vârstă la care i se pare că-ncepe să afle câte ceva despre sine. Că a depășit, în sfârșit „vârsta întrebărilor” (fapt contrazis cumva de titlul interogativ?) și-și târâie pașii spre aceea a răspunsurilor. Care, pe măsură ce-i dau iluzia de a se ivi, nu fac decât să declanșeze noi întrebări. Bla bla bla.
Și iată că se întrevede un prim răspuns: Scora, cum i-a zis pentru prima oară un fost tovarăș de Arcă, Bogdan Dumitrescu (simplificând astfel, util și inspirat, un nume puțin cam lung pentru vremea noastră), e un palavragiu. Când abordează un subiect, deschide, compulsiv, chiar la-nceput, o paranteză (vezi primul alineat din acest text), care face imediat necesară o nouă paranteză, din care se ițește o alta… Și tot așa, ca păpușile rusești. Și atunci, cum să nu te plictisești ascultându-l? Și, mai ales: Cum dracu’ să-l urmărești?
(Pentru acest prim cusur major al lui, nici măcar nu poate da vina întotdeauna pe alcool sau pe anumite fumuri…)
Înainte să fi devenit un palavragiu, scria. Poate că de aceea, pe atunci, încă nu era atât de gureș. Scrisul îl obliga să-și organizeze mai bine …parantezele, să le sistematizeze, să le folosească asemenea pieselor de lego, construind discursuri susceptibile să conțină idei. De regulă, despre spectacole de teatru pe care le urmărise cu mai multă sau mai puțină atenție. Pentru oscilațiile de concentrare, îi plăcea să dea vina ba pe regie, ba pe jocul actorilor, ba pe piesă. (Acum, e tentat să spună că nu era întotdeauna așa. Doar în 99% din cazuri.) Această activitate se numește critică de teatru. (Unii-i zic „dramatică”, dar exagerează: ar vrea ei să fie chiar dramatică!)
Înainte de decembrie 89, a scris în Neue Literatur, pe nemțește, sperând că cenzorii vorbitori de germană primiseră între timp misiuni pe afară. Între 21 și 23. 12. 89, s-a jucat de-a revoluția. Și i-a plăcut. Pentru ca, dup aceea, să afle că fusese doar …teatru. Din toamna lui 90, a umplut cu words, words, words, o rubrică numită Masca în săptămânalul Contemporanul – Ideea europeană. (Oare cum ar prescurta Bogdan D. acest titlu? Mi-e și frică să mă gândesc ce-ar ieși dac-ar lua primele două litere din Contemporanul și …), în Libertatea și altele. Dar mai cu seamă într-un supliment literar editat de Dan C. Mihăilescu (nașul literar al lui Scora), pentru un cotidian care nu-i merita. Nici pe Dan C., nici suplimentul Litere, Arte & Idei (titlu permițând o prescurtare lipsită de pericole: LAI; și care, repetat, poate fi chiar fredonat ca un refren). Dispariția acestuia a-nsemnat în bună măsură și finalul carierei sale de cronicar dramatic. Sau de critic, care e tot un fel de cronicar, dar mai productiv în materie de paranteze. A scris și alte chestii: despre curente, festivaluri, autori, texte mai teoretice sau doar etice (a se vedea rubrica Strapontina ținută un timp în ”Cultura” și care se va regăsi la un moment dat și pe această Arcă). A mai publicat câte ceva (prin periodice sau cărți) în Germania, Franța, Slovacia. Dar tot în LA&I s-a simțit cel mai bine. Cel mai acasă. Acolo putea să fie el însuși din toate punctele de vedere: adică să scrie când, dacă și despre ce are el chef (=idei, că litere și arte erau destule). Să polemizeze, inclusiv cu propriul editor. Civilizat și productiv.
S-a spart în paranteze pe la câteva colocvii, congrese (inclusiv la unul, mondial, al criticilor de teatru în America de Sud – nu, nu-n Columbia…), festivaluri de teatru (oo, da, și în Amsterdam!).
Iar mai înainte… Da, a făcut secretariat de redacție la Neuer Weg. Un ziar a cărui redacție era o mică oază de Occident care se prefăcea a fi un „organ”. (Așa le ziceau comuniștii la ziare și reviste – organe. Fără să prezizeze și funcțiile fiziologice.) Și acolo, acolo s-a petrecut unul din cele două lucruri importante pentru Scora: în secția de cultură a văzut niște reviste pe care le-a găsit apoi la documentare: Theater heute și Theater der Zeit. Prima (în traducere: Teatru azi) era editată în RFG. A doua (Teatrul vremii), era scoasă în RDG. Ambele reviste, extrem de interesante. Nu atât prin cronicile super meseriașe la spectacole care păreau așa cum și erau: de pe altă lume; cât prin faptul că publicau, număr de număr, câte o nouă piesă de teatru. Fie de autori germani (din est ca și din vest), austrieci, alvețieni, dar și de ruși – și se dăduse drumul la Galznost & Perestroika! –, americani, francezi, spanioli etc. etc. Mai exact, cele mai noi piese demne de luat în seamă (adică de montat pe scenele germane), în aceste reviste se publicau. Da, atunci a plonjat Scora în lumea mare a marii dramatrugii contemporane.
Așa se face că a descoperit, fascinat, că teatrul secolului XX nu se termina cu autorii realismului psihologic, nici cu teatrul politic-documentar al unor Hochhuth și Weiss, așadar prin anii 60. Și, palavragiu cum era, a început să-i facă Dan C.-ului capul mare. (Ne cunoscusem prin Marian Popescu la legendară Livadă cu vișini a lui Harag. Un timp – să fi fost o săptămână? o lună? un an? – omul m-a ascultat cu atenție. După care m-a pus să scriu despre autorii pe care i-i povesteam. (Ca să-mi închidă gura? Ca să lanseze informații noi-nouțe în spațiul nostru cultural obosit de frământări sterile? Prăfuit? Rupt de lume? Alegeți voi răspunsul care vă convine. În felul ăsta, textul de față devine și puțin interactiv…) „Păi cine mi le publică?”, am întrebat.
Și, astfel, Dan C.-ul a devenit nașul meu literar. Căci el a găsit revistele care-și puteau permite să publice texte destul de lungi despre autori germani (mari la EI, dar necunoscuți la NOI). Și el avea și autoritatea intelectuală de a propune (lansa?) un nume nou în publicistica românească: pe atunci, Victor Scoradeț (din care n-a mai rămas decât Scora). Așa se face că unii cititori români (pe atunci, erau totuși destui români care citeau) au aflat despre noul teatru german, despre piesele de vorbit („Sprechstücke”) ale lui Peter Handke, despre noua subiectivitate a lui Botho Strauß, despre noul realism al lui Kroetz.**
(to be continued)
*S-ar putea ca acest text, care s-a dorit o scurtă autoprezentare, să devină un work in progress de dimensiuni imposibil de anticipat.
** În măsura în care voi mai reuși să recuperez câte ceva din textele vechi, publicate pe hârtie, am să le car pe Arcă și am să le arunc în cală (arhivă).