La noroc

Pentru versiunea pdf rog apăsați aici.

Autor: Franz Xaver Kroetz

Franz Xaver Kroetz (n. 1946) este unul dintre cei câțiva clasici în viață ai dramaturgiei de expresie germană. A urmat mai întâi cursurile unei școli de actorie din München iar apoi pe acelea ale prestigiosului Max-Reinhardt-Seminar din Viena. Celebritatea a cunoscut-o încă de timpuriu. La numai 22 de ani, era deja unul dintre cei mai jucați dramaturgi din RFG. Primele sale piese l-au impus cu autoritate, alături de Botho Strauss, ca pe una dintre cele mai importante voci noi în teatrul german. Dar el s-a bucurat și de un alt soi de publicitate: în 1971, la premiera müncheneză a pieselor sale Hausarbeit (Muncă la domiciliu) și Hartnäckig (Cu-ndârjire), mai  mulți membri ai unor grupări neonaziste au încercat să împiedice desfășurarea spectacolelor. Kroetz fost și un foarte popular actor de televiziune, datorită rolului principal pe care l-a interpretat într-un serial polițist care s-a-ntins peste mai mulți ani. A scris aproape 70 de piese, poezie și proză. S-a bucurat, firește, de numeroase premii și distincții dintre cele mai importante, printre acestea Premiul German al Criticii (1972), Premiul Pentru Dramaturgie al Festivalului de la Mülheim (1976), Premiul Bertolt Brecht Pentru Literatură (1995), Crucea de Merit a Ordinul de Merit în Grad de Cavaler al Ordinului de Merit al RFG (2005), Premiul Marie-Luise Fleißer (2007), Premiul Bavarez pentru Film (2008).

 

Sinopsis

Genul: Monodramă cu eventuale accente comice

Distribuția: 1 f

O tânără mamă cu pruncul ei pleacă într-o călătorie cu trenul. Piesa este de fapt un monolg …dialogat, în sensul că femeia stă de vorbă în permanență cu băiețelul, care-i prea mic ca să vorbească și ca să înțeleagă. Dar asta nu-i o problemă, căci mama îi anticipează „răspunsurile”, reacțiile, emoțiile. La care reacționează la rândul ei. Oare unde duce călătoria asta, așteptată cu atâta nerăbdare? Vom afla pe parcursul piesei / călătoriei. Nu va fi un drum foarte lung, în schimb, promite să fie – eventual! – unul important. Căci, în gara de destinație, este posibil, poate chiar probabil?, ca mama și copilul să fie așteptați de tatăl celui din urmă. Care nu e și soțul celei dintâi. Nu, el este un domn bine situat social și financiar, cu o familie pe măsură, care a avut o aventură cu tânăra de condiție modestă. O femeie care, pe parcursul călătoriei, dă dovadă de un moral imbatabil. Deloc deprimată de situația ei, vede numai lucrurile bune din viață. Deși muncește greu și din greu, e apreciată de șef. Și nu cârtește, ca alții, împotriva condițiilor de muncă. Sau a salariului de mizerie. Iar asta i-ar putea aduce câțiva pfennigi în plus pe oră. Care, economisiți cu atenție, îi vor permite, poate, într-o bună zi, chiar și o locuință mai bună.

Să fie oare această stare de optimism motivată de întâlnirea apropiată cu tatăl copilașului, de vreo eventuală contribuție a acestuia la îmbunătățirea situației lor materiale? Nicidecum. Așa e ea: tonică, optimistă, animată de o credință indestructibilă în niște valori precum munca, chibzuința etc. Așa sunt mai toți oamenii mărunți ai lui Kroetz. Căci, așa cum vom afla spre finalul călătoriei cu trenul (care e o bucurie în sine pentru tânăra femeie și, presupune ea, și pentru copilașul ei) este foarte puțin probabil ca tatăl să fie în gară. De fapt, mai degrabă imposibil. Mult mai probabil e, zice femeia, să se plimbe puțin prin acel oraș, cu satisfacția de a vizita un loc nou. Și să revină acasă cu trenul de seară.

 

Comentariul lui Scora

Dincolo de povestea în sine, cu problematica ei, piesa are o calitate pe care o au toate textele lui Kroetz: nu se apropie nici o secundă de melodramă, de dulcegărie, de sentimentalismul ieftin. Tânăra femeie nu e o victimă! Și nu intenționează să treacă drept victimă. Nu vrea să înduioșeze. Și tocmai demnitatea și tonusului personajului fac ca povestea să fie mai răscolitoare. Cu cât lucrurile despre care vorbește ea sunt mai triste, în fond, cu atât râsul ei cristalin le contrabalansează mai eficient. Un rol pe care orice tânără actriță nu poate decât să și-l dorească.

 

Detalii tehnice

Premiera absolută a avut la prestigiosul Theater am Neumarkt din Zürich în 1976.

În România, piesa a fost prezentată pentru prima oară în 2000, la Teatrul ACT, în regia lui Cristian Juncu. Ulterior au avut loc și alte montări.

Drepturile de reprezentare: Kroetz-Dramatik, Kirchberg 3, D-83352, Altenmarkt, Deuschland. E-mail: kroetz.dramatik@gmx.de

Pentru drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț, vicmarsco@yahoo.de

Mostră text

Da, da, există o mulţime de tătici care şi-ar linge degetele după un băieţel atât de cuminte, numai de-ar putea să pună mâna pe el! Numai că nu-i de dat! Râs cristalin.

Pauză.

Pun pariu că tăticul e în gară, fiindcă de-abia aşteaptă să ne vadă. Şi cât de mult a aşteptat! Un sfert de oră, numai pentru noi! Ca nu cumva să ne scape, aşa şi-a zis el.

Pauză.

Acum nu a ajuns încă în gară, fiindcă e prea devreme. Şi are oare habar băieţelul ăsta prostuţ la ce oră ajungem? Mămica, însă, ea ştie: Plecarea din gara mare, ora 13 şi 30, sosirea la Rosenheim, ora 14 şi 12. Merge repede, fiindcă ăsta e un tren accelerat. Pentru alţii, care merg în fiecare zi cu trenul, nu-i mare lucru, dar noi trebuie să fim atenţi! Şi încă cum! Râde. Ce vină are băieţelul, dacă are o mămică proastă? Dar, dacă are să se facă un băiat frumos, atunci are să se-nsoare într-o bună zi cu o prinţesă, poate. Dar nu poţi niciodată să ştii ce te aşteaptă. Sau poate cu fata frumoasă a unui milionar. Şi atunci, poate că nu o va uita cu totul nici pe bătrâna lui mamă, cel puţin aşa sper. Chiar dacă va trăi într-o altă lume! Râs cristalin.

Pauză.

Vezi, când stai aşa în tren şi mergi în depărtări, visele prind aripi, cum se spune!

Tăticul are să vină în orice caz, chiar dacă nu-i e uşor, din cauză că, râs cristalin, el mai e şi în altă parte tătic, şi e nevoie de el şi acolo. Dar asta nu contează. Astăzi şi-a luat demult liber de la toate celelalte obligaţii, pentru noi doi.

Odată şi odată, tăticul are să aibă bani mulţi, mulţi de tot, fiindcă e isteţ, şi atunci are să ne cumpere o căsuţă în mijlocul pădurii. Râs cristalin. Cu o fântână în faţă, şi când te uiţi pe geam, afară vezi pajiştea şi viţeii cum aleargă şi se hârjonesc. Şi, dacă nu o să se grăbească prea tare să crească, atunci Karli are să apuce să se joace în nisip în faţa casei şi să construiască un castel. Şi nimeni nu are voie să vină şi să i-l dărâme! Râs cristalin. Dar acolo n-are nimeni cum să ajungă, căci căsuţa e ascunsă adânc, în mijlocul pădurii, şi nimeni nu poate s-o găsească, în afară de tăticul.

Pauză.

Sigur, tăticul nu o să poată să vină mereu, fiindcă mai are şi alte treburi, dar noi îl aşteptăm credincioşi seară de seară şi, o dată pe săptămână, tot ne face el surpriza şi vine sigur-sigur. Şi rămâne peste noapte şi se bucură cu noi fiindcă toată săptămâna se gândeşte cum să plece de acasă şi să vină la noi. Râs cristalin. Şi când vine seara şi se lasă-ntunericul, atunci intrăm înăuntru, în căsuţă, şi mama face focul, ca să fie cald şi bine. Şi pe urmă încuiem peste tot şi ne băgăm în pat şi ne culcăm şi aşteptăm până se face iarăşi ziuă.

Pauză.

Şi mama nu mai trebuie să muncească, aşa cum munceşte acum, toate astea le plăteşte tăticul, fiindcă îi face plăcere. Poate că mama mai face ceva lucru de mână, că se vinde şi are şi valoare, cu igliţa, că mama se pricepe la asta fiindcă i-a plăcut să înveţe. Prostuţul meu mic, el nu ştie nimic, habar n-are el cât de mult a durat până au fost gata păturicile cu care i-am mpodobit căruciorul. Aşa ceva, numai cu dragoste se face. Iar dragostea, pe asta nu prea o are multă lume. Puţini sunt în stare de atâta dragoste ca mama. E bine că fiecare copil are mămica lui. Sau aproape fiecare. Ce ştiu ei, copiii, habar nu au ce trebuie să facă atunci când vin pe lume, dacă nu întâlnesc o mămică, în privinţa asta, tu ai avut noroc, nici nu se compară. O mămică, ea e cea mai importantă, trebuie să ţii minte asta, fiindcă tăticul trebuie să se ducă afară, în lume, da’ mămica rămâne. Râs cristalin. Un tătic e o persoană de care întreabă toată lumea şi care are o mulţime de obligaţii pe cap. Mămica nu.

Pauză.

Noi suntem modeşti; ăsta e motivul pentru care toată lumea ne iubeşte, fiindcă nu cerem pea mult. Iar acum stăm chiar într-un tren şi mergem la tăticu, fiindcă tăticu ne-a scris: „Dacă vă vine vreodată cheful să ieşiţi, treceţi şi pe la mine…” O să avem o după-amiază frumoasă astăzi. Acum, poate că tata se suie în maşină, se mai uită o dată la ceas şi porneşte spre gară şi când ajungem noi, el e deja acolo şi arde de nerăbdare! Ai să vezi.

Pauză.

Ce-ţi poţi dori mai mult! După ce ne-a-ntâmpinat, şi ne-a-ntâmpinat cu toată dragostea, căruciorul va fi pliat, ca să încapă în portbagaj. Pe urmă, ne urcăm şi noi, în faţă, ne aşezăm lângă tăticul şi ne uităm la el cum conduce, fiindcă facem o excursie frumoasă. O să ştie el, tata, încotro. O staţiune frumoasă, cu un local frumos şi unde nu-l cunoaşte nimeni, fiindcă așa trebuie să fie.

Şi atunci coborâm din maşină şi intrăm în local şi oamenii se uită la noi fiindcă ei cred că aşa ieşim noi mereu. Şi tăticul spune apoi „Pentru soţia mea, o cafea cu îngheţată şi o prăjitură şi pentru mine vin”. Iar noi dăm din cap că da. Râs cristalin.

Şi dacă pe urmă mai iese şi soarele, şi nu-i exclus să iasă, atunci, poate că ne aşezăm chiar pe o terasă în faţa localului. Şi tăticul are să te legene cu căruciorul, dacă eşti cuminte. Şi trebuie să fii cuminte, fiindcă lui tăticu’ nu-i place când ţipi şi când ceilalţi se uită la noi fiindcă îi deranjăm. Să nu sărim în ochi, asta e deviza.

(…)