Herr Mautz

Pentru o versiune pdf rog apăsați aici.

Autor: Sibylle Berg

Autoare de piese de teatru, de romane și de proză scurtă, publicistă extrem de activă, Sibylle Berg s-a născut în 1962 la Weimar. Primul ei roman, Ein paar Leute suchen das Glück und lachen sich tot (Câțiva oameni caută fericirea și mor de râs, 1997), s-a vândut în peste 100.000 de exemplare. A scris peste 20 de texte pentru scenă, inclusiv musical-uri. Scrierile ei au fost traduse în 34 de limbi. Deocamdată.

Sinopsis

Distribuția: 1 b, plus un număr variabil (posibil, destul de mare) de actrițe sau / și actori, pe care autoarea îl lasă la latitudinea regizorului.

Genul: tragicomedie sarcastică, aș zice. Posibil și un pic sentimentală…

Am fi tentați să credem că, dacă unui bărbat i s-ar oferi șansa să-și trăiască … moartea într-un paradis tropical, contextul acesta i-ar putea îndulci cumva sfârșitul. Nu și într-o piesă de Sibylle Berg, o campioană a cinismului printre dramaturgii contemporani. Personajul ce dă titlul piesei – în realitate, un actor foarte special, pentru care a fost scris textul – chiar își alege un astfel de loc. Nu se duce neapărat să moară acolo; dar, în orice caz, e un loc pe care ține să-l fi văzut înainte să plece dintre cei vii. Și tot acolo vrea el să-și cheltuiască și economiile  – de altfel, destul subțiri, după o viață destul de neglijent organizată, cel puțin din punct de vedere financiar. Numai că în piesă există un Povestitor, un personaj care știe exact cum stau lucrurile și ce anume urmează să se-ntâmple. Și care coordonează totul cu destulă autoritate. Inclusiv echipa de …Carcalaci, care trebuie să-l ajute pe Mautz să aleagă – cu ajutorul unei mașinării pe care chiar el o montează, conform manualului tehnic – un moment de fericire din viața lui. De fapt, momentul pe care ar urma să-l ia cu el dincolo și care, astfel, ar deveni veșnic. Ce șansă, nu-i așa?

S-ar zice că dificultatea cu care se va confrunta domnul Mautz va fi aceea a alegerii unui singur moment dintre numeroasele clipe de fericire pe care le va fi trăit, ca orice om, de-a lungul existenței sale. Numai că viața lui Mautz, organizată metodic, a avut drept scop tocmai controlul asupra emoțiilor. Probabil de frica celor negative, a învățat să le reprime, să le evite și pe acelea fericite. Prin urmare, cu oricâtă atenție își rememorează el viața, îi este cu neputință să identifice o clipă de fericire,  să găsească acel moment pe care să vrea să-l eternizeze. Va muri cu singurul sentiment că … moare. Și cu o bănuială neliniștitoare, deși tardivă: nu cumva felul în care și-a conceput și trăit existența a fost greșit?

Comentariul lui Scora

Extrem de spectaculos și de teatral e sarcasmul cu care autoarea își pune personajele să relateze, să descrie, să comenteze ceea ce fac și ceea simt ele. Tema, recurentă în dramaturgia ei, este neputința omului de a-și trăi cu sens și cu bucurie singura existență care-i e dată. Prezența Carcalacilor precum și a altor personaje mai mult sau mai puțin surprinzătoare nu-i deloc neobișnuită pentru cei ce cunosc teatrul Sibyllei Berg. Un rol extrem de ofertant pentru actorul principal, dar și o provocare la ingeniozitate pentru regizor, scenograf. Și neapărat coregraf, care ocazia să elaboreze jocul carcalacilor, al Femeilor goale cu ghirlande etc. într-o manieră extrem de spectaculoasă.

 Detalii tehnice

Premiera piesei a avut loc în 2002, la Theater Oberhausen, în regia lui regia Klaus Weise.

În România, piesa nu a fost prezentată decât ca spectacol-lectură.

Drepturile de reprezentare: Rowohlt Theaterverlag, Hamburger Str. 17, D-21465 Reinbek bei Hamburg, Tel: +49-(0)40-7272-270, Fax: + 49(0)40-7272-276, e-mail: theater@rowohlt.de.

Drepturile asupra traducerii românești: Victor Scoradeț, vicmarsco@yahoo.de.

 

Mostră text

O cameră verzuie într-un hotel ieftin din Asia, în care Povestitorul intră împreună cu trei Carcalaci.

POVESTITORUL         Aşa, am ajuns.

CARCALAC 1              Foarte frumos. Mă-nnebunesc după umezeală.

CARCALAC 2              Deci, Herr Schnitter, unde e pacientul?

POVESTITORUL         Vine imediat. Dumnezeule, ce căldură.

DUMNEZEU                Da, mi-a ieşit.

POVESTITORUL         Faceţi-vă comozi, domnii mei. Herr Mautz trebuie să sosească din clipă-n clipă.

CARCALAC 3              Are cineva ceva de citit?

POVESTITORUL         Am la mine un Reader’s Digest, dar, după cum văd, pacientul a aterizat deja.

CARCALAC 1               De unde vine?

POVESTITORUL         A fugit din Europa. De zilele şi nopţile nesfârşite, de ticăitul ceasului, de miros, de speranța cum că s-ar mai putea întâmpla minuni – astfel ajunge Herr Mautz în Asia. Şi stă în arşiţă, îmbrăcat într-un costum tropical, alb, având în valiză economiile anemice ale unei vieţi petrecute mai degrabă neglijent din acest punct de vedere, stă foarte          mult timp pe scuarul din faţa aeroportului şi priveşte în soarele care, din cauza umezelii, se vede ca prin ceaţă. E derutat, căci ceea ce percepe el se deosebeşte considerabil de imaginile despre această călătorie, aşa cum şi le-a închipuit el acasă. Alea fuseseră colorate şi delicate, conţineau femei goale, ghirlande de flori şi camere îmbrăcate în lemn de tek, în care Mautz, îmbrăcat într-un costum alb tropical bea whisky şi-şi făcea însemnări.

FEMEILE GOALE CU GHIRLANDE DE FLORI

1        Cred că în zilele noastre evaluarea la numai 85 % a ignoranţei create artificial e încă departe de realitate.

2        Singura şansă de a învinge prostia e dreptul fiecărui om de a-şi dezvolta gândirea în aşa fel, încât să poată formula verdicte autentice.

3       Mda, Pound. Cine-mi dă şi mie ghirlanda mea?

POVESTITORUL Puţin cam descumpănit, Mautz se suie într- un taxi care-l duce într-un centru nu foarte bine definit. Acolo îşi ia o cameră simplă, căci, aşa cum constată cu surprindere Mautz, pentru atât îi ajung economiile lui. Nici lumea a treia nu mai e ce-a fost. Gândeşte el. Şi acum, în sfârşit, a ajuns.

CARCALAC 1     Ăsta e? Păi ăsta pare încă destul de proaspăt de fapt.

CARCALAC 2     Nu poţi să-ţi dai seama întotdeauna.

CARCALAC 3     Eu îmi dau sema imediat care-i situaţia.

CARCALAC 1     Da, bineînţeles, fiindcă dumneavoastră sunteţi atât de     sensibil.

CARCALAC 2     Fiindcă-şi trăieşte din plin componentele lui feminine.

CARCALAC 2     Bine, gata cu gluma. Atunci, să ne apucăm de lucru.

POVESTITORUL Răbdare, domnii mei, încă nu e momentul.

CARCALAC 1     Of, urăsc asta. Acum iar stăm aici ca proştii şi ne uităm la unul cum îşi face ultimele pregătiri. De ce nu ne chemaţi abia când e gata? În fond, am şi eu o familie.

POVESTITORUL Se poate întâmpla în orice moment, şi atunci aş vrea să vă am în preajmă.

Carcalacii mormăie.

POVESTITORUL Mautz şade în costumul lui alb pe o pătură aspră din lână, întinsă pe un pat tare. Observă fără nici un         sentiment insectele din încăpere.

Carcalacii îi fac cu mâna.

Prin transperantele coborâte pătrunde în încăpere aerul greu şi fierbinte. Mautz simte: clima nu va contribui la o dispoziţie din cale afară de bună, oamenii îl deprimă, traficul îl enervează, robinetul care picură are să-l înnebunească, pe scurt – altfel îşi închipuise Mautz sosirea lui în utlimul paradis.

(…)

MAUTZ               Cred că am avut o copilărie.

CARCALAC 1     A, nu, pe bune, nu-ncepe acum cu rahatul cu copilăria.

POVESTITORUL Vă rog!

MAUTZ               Am avut o dată o zi de naştere. Era a zecea, şi de mult voiam să am zece ani. Mi se pare o chestie destul de hotărâtoare. Încă de când m-am trezit am avut aşa un fel de senzaţie că lucrurile din jurul meu nu prea s-ar mai potrivi. Mirosul de prăjituri şi soarele şi camera de copil – totul era prea mic şi mi-am apărut puţin ridicol. Habar n-am dacă pe atunci am gândit „ridicol”, dar ceva de genul ăsta. M-am îmbrăcat şi am coborât scara. Nu era ţopăiala de până atunci, acum păşeam aşa, ca un bărbat. Apoi m-am întâlnit cu părinţii mei, şi şi ei se schimbaseră peste noapte. Nu mai erau nişte persoane lipsite de chip, care emanau ceva necondiţionat. Nu mai erau decât o femeie şi un bărbat şi nici măcar din cale afară de familiari.

MAMA                N-a fost niciodată genul pe care să vrei neapărat să-l mângâi. Am mângâiat destul la viaţa mea, dar, la el, mâna nu voia niciodată să se facă aşa, moale. Ştiam că trebuie să-l iubesc fiindcă era copilul meu. Vreau să spun, întotdeauna am vrut un copil fiindcă altminteri n-am mai vrut nimic, dar el nu mi-a fost niciodată foarte familiar.

TATĂL                Deci, eu n-am fost niciodată foarte lămurit. Vreau să spun, bărbaţii nu sunt făcuţi ca să umble cu copii. Mi s-a părut că era bine că nevastă-mea avea pe cineva pe care putea să-l mângâie într-una.

MAUTZ               Şi pe urmă mai era şi câinele ăla. Eu şi câinele şi ziua de naştere, şi el şedea într-un coş şi mie-mi era teamă că, dacă m-aş fi dus la câine şi aş fi arătat că mă bucur, mama mea ar fi putut spune: Ah, ştii, câinele e doar în trecere.

Ăsta a fost momentul în care am învăţat să nu mai arăt bucurie.

Ăsta a fost momentul în care mi-am propus să-mi ţin toate sentimentele sub control.

POVESTITORUL Dacă-mi permiteţi o scurtă explicaţie: Tema controlului asupra sentimentelor ocupă un loc central în viaţa lui Mautz. Am considera, domnii mei, că avem nevoie de mult mai mult timp pentru acest pacient, fiindcă el a ajuns realmente la nişte rezultate fascinante în această privinţă. Cei mai mulţi dintre bărbaţi încearcă ceea ce a realizat el, dar cu mult mai puţin succes.

MAUTZ               Câinele era pentru mine, dar ratasem momentul bucuriei şi n-am mai avut parte de vreun contact adevărat cu ea şi cu animalul. Pe urmă m-am dus cu el la mine în cameră, câinele şedea aşa şi eu şedeam aşa şi ne uitam unul la altul şi eu am încercat totul ca să fiu fericit. Dar era exact aşa cum îmi închipuisem eu că aveam să fiu fericit. Am vorbit foarte serios cu animalul şi am fost dezamăgit că el părea să nu mă înţeleagă. Un lucru era limpede la această zi de naştere – câinele nu avea să-mi devină niciodată un prieten adevărat.

CâINELE             Dar nu era musai să devenim imediat prieteni. Puţin respect mi-ar fi fost de ajuns. Să nu fi fost vârât într-un butoi pentru apă de ploaie cu un capac deasupra, să nu mi se băgat tot timpul sârme în anus mi-ar fi fost de ajuns. De asemenea, nu cred că a fost de natură să stimuleze relaţia noastră nici faptul că îmi producea în permanenţă răni, ca să poată obesrva apoi procesul de vindecare, şi nici că mă vindeca pentru a-mi produce apoi un fel de dragoste de câine. Nu, trebuie să spun că niciodată nu m-am înţeles foarte bine cu el.

Câinele se spânzură.

(…)