Versiune pdf
Pentru versiunea pdf a acestei prezentări rog apăsați aici.
Autor: Dea Loher
Dea Loher (n. 1964) este, probabil, cea mai titrată autoare de teatru din spațiul cultural de expresie germană. A studiat germanistică și filozofie și a frecventat cursurile de dramaturgie de la Freie Universität Berlin, în perioada în care acestea erau conduse de Heiner Müller. A cunoscut succesul de la primii ei pași în teatru. Olgas Raum (Camera Olgăi, 1991), cea de-a doua piesă a ei, i-a adus și un prim premiu. Între 1993-1995 a primit nu mai puțin de 5 premii destinate dramaturgilor tineri, inclusiv, doi ani la rând, titlul de cel mai bun autor tânăr conferit de juriul celei mai prestigioase reviste de teatru din Germania, Theater heute. Între timp a mai scris vreo 20 de piese de teatru, un volum de proză, un roman și a fost distinsă cu multe alte premii, printre care Royal Court Playwrights Award, Bertolt Brecht Literaturpreis, Mülheimer Dramatikerpreis (de două ori), Berliner Literaturpreis.
Câteva dintre piesele ei au fost jucate și în România, unde, în 2013, i s-a publicat și o antologie cu nu mai puțin de 10 piese sub titlul Barbăalbastră – speranța femeilor, la editura EuroPress Group.
Sinopsis
Genul: Dramă
Personaje: 4 f, 4 b. (Pe lângă acestea, mai există personajul Noi, precum și Edgar, mort, și Sugrumătorul Humboldt)
Într-o zi toridă de august, într-un cartier de la periferia orașului, își face apariția un străin. Îl cheamă Rabe (=corb). E „atât de străin, încât nici nu se uită în jur”. Vrea să ajungă la barul lui Nelly, dar se oprește pentru a încerca să-l ajute pe băiatul care-și privește, dezamăgit, mingea de fotbal care-ncepe să se dezumfle.
Puțin mai târziu, băiatul este călcat cu mașina de către o polițistă. Aceasta urmărea o altă mașină care gonea nebunește și la volanul căreia ea bănuia că se afla un terorist. Autoarea insistă asupra luminii orbitoare a amiezei de august, o lumină halucinantă, o lumină care decupează contururile de parcă ar fi tăiate cu ceva gen aparat de sudură care lasă marginile incandescente. Și care trimite – cum să nu ne sară-n ochi lucrul acesta? – la focul, la incendiul din titlul. Singurul martor al accidentului este străinul.
Dar ceea ce începe în această atmosferă de thriller sau de mistery nu este nici thriller, nici mystery. Adică, nu numai. De fapt, este și una, și alta. Dar este și mult mai mult: înainte de toate, încă o tragedie poetică à la Dea Loher. O incursiune în viețile unor personaje de la marginea societății – începând cu viața părinților și a bunicilor, a polițistei și a tânărului drogat pe care aceasta îl urmărea, a învățătoarei care-i „împrumutase” acestuia mașina, a prietenului ei, a străinului misterios. Oameni care speră, în vreme ce sunt înconjurați de Alzheimer, cancer, droguri, crimă și moarte și în timp ce nefericirea, durerea lor crește și crește. Să fie oare sosirea, între ei, a lui Rabe, a corbului, așadar, cea care a declanșat toate aceste seisme care încep să le zguduie viețile?
La cei mai buni dintre dramaturgii contemporani, nu numai germani, Destinul continuă să guverneze viețile personajelor. Chiar dacă, pentru ca nu cumva să fie observat, a renunțat la majusculă. Ba, uneori, poate apărea chiar în ipostaza de personaj.
Comentariul lui Scora
În legătură cu personajul Noi – ne mai miră oară prezența unui cor, a unui personaj colectiv într-o piesă de Loher? – autoarea face o precizare. În primul rând că … nu este vorba de un cor, și nici acest aparent paradox nu trebuie să ne surprindă: „Textul lui NOI”, spunea ea chiar la-nceput, „nu trebuie rostit niciodată în cor, ci repartizat pe voci individuale.”
Piesa este, la fel ca alte texte ale Deei Loher, o combinație de pasaje narative și dialoguri, de proză poetică și teatru realist, cu personaje extrem de riguros conturate atât individual, cât și tipologic. Elementele realiste, precum și cele de thriller/mystery/action sunt contrabalansate de atmosfera halucinantă, de vis, de coșmar, de ireal atot- și atoatedizolvant. O atmosferă creată și intensificată și printr-un soi oarecum simfonic de repetitivate, reluare obsesivă a unor imagini, cărora li se adaugă de fiecare dată elemente noi.
Ceea ce produce frisoane, chiar și simpla lectură a textului, e modul în care toate ororile care distrug existența personajelor s-au insinuat în vieți la început normale, ajungând să alcătuiască, acum, o nouă normalitate. O provocare de proporții pentru regizori și actori, dar și extrem de ofertantă, în măsura în care ea va fi înțeleasă și rezolvată pe măsură.
Detalii tehnice
Premiera absolută a avut loc în 2008 la unul dintre cele mai titrate teatre din Germania, Thalia Theater din Hamburg, aducându-i și regizorului Andreas Kriegenburg un premiu important. Iar autoarei, un nou titlu de cel mai bun dramaturg al anului la acel veritabil „turneu” final al dramaturgilor de limbă germană care e festivalul Stücke de la Mülheim an der Ruhr.
În România, piesa nu a fost încă montată. (Firește…)
Drepturile de reprezentare: Verlag der Autoren GmbH & Co, KG Taunusstraße 19, 60329 Frankfurt am Main, Cahrlotte Brombach, brombach@verlagderautoren.de.
Drepturile asupra prezentei versiuni românești: Victor Scoradeț, 0722 408 530, vicmarsco@yahoo.de.
Mostră text
1.
La amiaza zilei de nouăsprezece august două mii
În lumina amiezei din ziua de nouăsprezece august două mii
Era luna august de acum
Sunt deja câţiva ani de atunci
Cinci trei patru
Şapte
Un străin
În plină amiază în ziua de nu ştiu cât august
Era în plină vară
Iar lumina
Lumina în acest august
Era orbitoare
Făcea contururile obiectelor caselor copacilor maşinilor
Şi chiar pe acelea ale oamenilor
Să apară cu atâta claritate ca şi când ar fi fost decupate
Cu o formă fierbinte care
Lăsa marginile incandescente
Cineva care îţi ieşea în cale pe stradă
În această vară toridă
Era înconjurat de o lumină arzătoare
Şi părea în acest timp să plutească
În ziua de nu ştiu cât august acum câţiva ani în plină amiază
În cartier la noi a apărut un străin
Era atât de străin
Că nici nu se uita în jur
Şi nu se uita nici în dreapta nici în stânga
(…)
Susanne o spală pe soacra ei în cadă, cu un burete.
Încet. Cu multă dragoste.
LUDWIG Pianul tace. Aerul e bătrân.
DOAMNA SCHRAUBE Unde-i Edgarchen. Azi nu m-a vizitat încă.
SUSANNE Edgarchen e mort, Rosmarie.
DOAMNA SCHRAUBE Mort –. Dar de când. Pauză. Doar era încă mic. Şi atunci cum de-a murit. Încearcă să-şi aducă aminte. Unde e. Câţi ani are. În ce an suntem. În ce an –
SUSANNE Ia ridică braţul. – Sus. Lui Ludwig. Întotdeauna deschideam fereastra când exersa. Sunetele au nevoie de aer. Muzica trebuie să iasă –
LUDWIG S-au plâns cumva vecinii. Din nou.
SUSANNE Crezi cumva că aş putea cânta singură. Singură şi cu fereastra deschisă. Crezi cumva c-aş putea –
LUDWIG Îmi lipseşte asta, că nu te aud. Întotdeauna te auzeam pe scară. Încă de jos te auzeam, de pe stradă. Chiar şi de la colţ, de la capătul străzii te auzeam. Tăcere. Asta-mi lipseşte.
(…)
7.
KAROLINE Eu merg atât de rar cu maşina. Mult prea rar, asta e. Până când am băgat de seamă. Kilometrajul schimbat, benzină lipsă.
LUDWIG De unde o fi avut cheia.
KAROLINE Că doar nu era p rima maşină pe care-o spărgea.
LUDWIG Câte mai tolerezi şi tu.
KAROLINE Ce furioasă am fost. Îşi închipuie că poate să-şi permită, cu mine. La fel ca înainte, la şcoală.
LUDWIG Mereu îţi zic, apără-te. Ofensiv, Karoline, ofensiv.
KAROLINE Noaptea şi-o trăgea în venă, dimineaţa pun io mâna pe capota de la motor, caldă, mă ia cu răcori. Înţelegi. Câte eforturi face el, cum se străduieşte ca să nu observ nimic. Ca totul să arate ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Niciun muc de ţigară-n maşină, nici o cutie de bere. Niciun fir de păr.
LUDWIG Mai lipseşte doar buchetu’ de flori. Pus pe volan, ca mulţumire. Asta ar fi fost, nu-i aşa. Ţi-ar fi plăcut. S-ar fi topit toată. Pauză. Cum nu te aperi tu niciodată. Mereu numai să le faci la ceilalţi pe plac. Să dai totul. Pesemne că ai zâmbi şi dacă ai fi – dacă te-ar –.
KAROLINE Păi n-a vrut să mă facă să sufăr. N-a vrut să mă dezamăgească. Aducea maşina înapoi până să se crape de ziuă, ca să mă menajeze. – Şi atunci, într-o zi, am lăsat cheia-n contact.
LUDWIG În loc să-l reclami. Pauză. Atunci copilul meu ar mai trăi –.
Dacă tu –.
18.
LUDWIG Am completat biletele de loto şi le-am plătit. Dar nu am păstrat niciodată chitanţele. Chitanţele le-am aruncat la gunoi pe drumul spre serviciu. Tot mereu, aceeaşi pubelă de lângă banca din dreapta parcării. De fiecare dată aceeaşi. Le aruncam deasupra, peste celelalte gunoaie, la întâmplare, nici să sară în ochi, nici să fie trecute cu vederea. Oricine altcineva putea să şi le pescuiască şi să le păstreze. Oricine putea să-şi dea seama că exista un sistem în spatele a ceea ce era aruncat; în fiecare dimineaţă după câte o tragere, şi anume destul de exact la 7.30, o chitanţă valabilă pentru extragerea care urmează zace în coșul de gunoi de pe partea dreaptă a intrării în parcare. Câteodată acoperită de chiştoace, frunze, cutii de cola, câteodată luate de vânt şi purtate pe pajişte. Asta se sustrage influenţei mele şi aceleia a găsitorului. Dar eu, eu depun chitanţa dimineaţa la gunoi. Acesta este lucrurl pentru care răspund.
Tăcere.
Nu ştiu câţi găsitori accidentali am îmbogăţit deja. Nu mă uit niciodată la o extragere. La ce mi-ar folosi. Eu sunt numai mijlocitorul. Eu dau mai departe hazardul şi norocul.
Tăcere.
Îmi imaginez o altă viaţă. O viaţă cum n-aş putea s-o trăiesc niciodată. Îmi imaginez că cealaltă viaţă are să găsească biletul meu de loto. Cineva care e tânăr şi singur, fără familie, dar cu orizont. Cineva cu un râs molipsitor. Cineva care, chiar şi atunci când merge la etajul douăzeci şi unu, nu ia liftul. Cineva care a fost despărţit de cel mai bun prieten al său, dar care nu va înceta niciodată să-i audă vocea. – Cel mai mult mi-ar plăcea să fie cineva care nu are nici cea mai mică nevoie de bani. Care nu are deloc nevoie de jackpot. Pentru că îl are demult. Unul, care nu are nici cea mai mică nevoie de el, găseşte lozol, îl bagă în buzunar şi ce o să fie – el se bucură, se bucură, se bucură aşa cum eu nu m-aş putea bucura niciodată; de norocul care îi prisoseşte.
24.
Au fumat iarbă, punctul culminant a trecut, ultimele fumuri.
EDNA Mai spune o dată. Qiu Shihua. Mai spune o dată.
KAROLINE Qiu Shihua. Nici nu ştiu cum arată. Habar n-am dacă există vreo fotografie cu el.
EDNA Da, bine, ca un chinez. Un chinez pe la şaptezeci de ani. Barbă de ţap. Nas turtit că nările mari. Pot să-mi închipui.
KAROLINE Lent ca un melc. În acel an al vieţii lui, care a fost un an de muncă, a pictat aproximativ un tablou. Atât e de ajuns, se zice c-a zis el.
EDNA Descrie-mi-le şi mie. Mult timp nu-ţi dai seama ce reprezintă.
KAROLINE Toate sunt – aproape albe. La prima vedere, nimic altceva decât nişte pânză un mic murdărită. Nişte pete care abia dacă se văd.
EDNA Treptat, însă, dacă stai destul de mult timp în faţa lor –
KAROLINE Începi să bănuieşti ce ai sub ochi, ce drumuri, ce depărtări, ce peisaje se arată, ce peisaje se pot deschide în lumina –
EDNA Care vine chiar din tablou, care, şi ea –
KAROLINE înghite o pastilă – care şi ea e imaginară. Obiecte, care mai înainte nu fuseseră acolo. Pe care nu le vede prima, nici a doua a treia a a patra vedere. Pe care le vede numai ochiul obosit, care s-a uitat atât de mult, încât lăcrimează iar pleoapa se bate; atunci începe să-ţi arate, treptat, realitatea.
EDNA Cerul, încă acoperit, care e luminat de sfera orbitoare a soarelui. Lumina se revarsă şi pătrunde prin apă, prin pământ, prin tine, care stai în dreptul tabloului şi-l contempli.
KAROLINE Ce e şi mai minunat decât asta, ochiul tău, gândirea tea sunt acelea care creează formele, culorile, imaginile. Astea au nevoie de timp, îţi iau timp, şi îţi dau înapoi spaţiu şi linişte şi fericire. Ele îţi dăruiesc – mai ia o pastilă.
EDNA Imaginaţie. Da. – Mie mi-a fost furat acest timp. Timpul în care mi-aş fi putut da seama ce posibilităţi am. Timpul în care totul era alb şi eu mă luminam încet. Timpul în care se formează contururile. Ale mele, nu ale celorlalţi. Timpul când crezi în tine. – Eu, în mine, nu în altcineva.