Versiune pdf
Pentru o versiune pdf a acestei prezentări, rog apăsați aici.
Autor: Dea Loher
Dea Loher (n. 1964) este, probabil, cea mai titrată autoare de teatru din spațiul cultural de expresie germană. A studiat germanistică și filozofie și a frecventat cursurile de dramaturgie de la Freie Universität Berlin, în perioada în care acestea erau conduse de Heiner Müller. A cunoscut succesul de la primii ei pași în teatru. Olgas Raum (Camera Olgăi, 1991), cea de-a doua piesă a ei, i-a adus și un prim premiu. Între 1993-1995 a primit nu mai puțin de 5 premii destinate dramaturgilor tineri, inclusiv, doi ani la rând, titlul de cel mai bun autor tânăr conferit de juriul celei mai prestigioase reviste de teatru din Germania, Theater heute. Între timp a mai scris vreo 20 de piese de teatru, un volum de proză, un roman și a fost distinsă cu multe alte premii, printre care Royal Court Playwrights Award, Bertolt Brecht Literaturpreis, Mülheimer Dramatikerpreis (de două ori), Berliner Literaturpreis.
Câteva dintre piesele ei au fost jucate și în România, unde, în 2013, i s-a publicat și o antologie cu nu mai puțin de 10 piese sub titlul Barbăalbastră – speranța femeilor, la editura EuroPress Group.
Sinopsis
Genul: Dramă
Personaje: 7 f, 1 b
Heinrich Blaubart (Blaubart = Barbăalbastră, totuși un nume plauzibil în limba germană) este un simplu vânzător de pantofi de damă. Cu toate că nu se distinge prin nimic special – dimpotrivă, este mai degrabă un loser, cum a declarat chiar autoarea – el atrage în mod inexplicabil sentimente de o intensitate extremă din partea femeilor pe care le-ntâlnește: acestea sunt convinse că, numai cu el, pot trăi o „iubire peste măsură”.
Speranța asta a lor, cum că această mare utopie a vremii noastre atât de prozaice – dragostea fără măsură – ar avea o șansă de împlinire pare justificată tocmai de firea indecisă a lui Heinrich care, spre deosebire de personajul din basmul lui Perrault, nu are barbă albastră. De fapt, nu are nimic special. Și tocmai asta lasă loc pentru proiecțiile partenerelor sale.
Cea dintâi dintre fericitele victime ale lui Barbăalbastră e Julia, care se sinucide – poate, pentru a-și confirma iluzia că a trăit o dragoste peste măsură. Urmează Anna, Judith, Tania, Eva, Christiane – femei extrem de diferite tipologic și temperamental. Cu fiecare dintre ele, Heinrich experimentează situațiile tipice pe care civilizația noastră le-a consacrat ca favorabile iubirii – dacă nu unei iubiri peste măsură, atunci măcar uneia convingătoare pentru consumatorul de film. Fiecare din ele se va lăsa ucisă de blândul și anostul Heinrich Blaubart, probabil cu convingerea că aceasta e dovada supremă a iubirii visate. Dar el, oare de ce ucide el? Poate, așa cum se sugera într-o cronică, pentru a-și disimula incapacitatea de a le oferi femeilor îndrăgostite de el acea iubire pe care și-o doresc ele?
În povestea de la 1697, protagonistul ucide șapte femei. Și în piesa Deei Loher există o a șaptea femeie, Oarba. Cu ea se deschide piesa și tot cu ea se încheie. Ea este nu doar supravițuitoarea, dar și cea care, în ultima scenă, îi taie beregata lui Blaubart.
Comentariul lui Scora
Poetica acestei autoare este, probabil, una dintre cele mai complexe, elaborate și rafinate din dramaturgia contemporană. Faptul că tocmai un anafectiv pare să genereze pasiuni extreme ascunde, firește, intenții ironice: el trebuie să fie „în niciun fel” pentru ca femeile să-și proiecteze în persoana lui un soi de personaj difuz care să le alimenteze nevoia de dragoste. Dar oare din pasiune se lasă ele omorâte? Sau ca să creadă că au trăit-o cu adevărat și să moară împăcate? Dacă acest Heinrich Blaubart este speranța femeilor, cel puțin al acelora care-și doresc o iubire nemăsurată, atunci moartea e deznodământul firesc. Noroc că, în lumea de azi, femeile se mulțumesc și cu mai puți. Cam asta am putea deduce din piesa Deei Loher.
Și în Barbăalbastră, miza, provocarea, pentru regizori și actrițe / actor în egală măsură, este găsirea raportului just între poezie și ironia aproape freatică, între sensibilitate și cinism. În atingerea acestui obiectiv stă și cheia reușitei montărilor cu această piesă.
Date tehnice
Premiera absolută a avut loc în noiembrie 1997 la Bayrisches Staatstheater München, în regia lui Andreas Kriegenburg.
Premiera românească a fost produsă de Teatrul Act și a avut loc în septembrie 2003, în regia Alexandrei Badea.
Drepturile de reprezentare: Verlag der Autoren GmbH & Co, KG Taunusstraße 19, 60329 Frankfurt am Main, Cahrlotte Brombach, brombach@verlagderautoren.de.
Drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț, vicmarsco@yahoo.de.
A se vedea și volumul Dea Loher, Barbăalbastră – speranța femeilor, editura EuroPress Group 2013.
Mostră text
PROLOG. PROFESIA
După ce Heinrich şi-a încercat norocul printre altele ca ucenic ghinionist în meseria de bucătar şi în ramura înfloritoare a florăritului, el practică acum profesia simplă, dar cumsecade şi întru totul mulţumitoare de vânzător de pantofi de damă în comerţul cu amănuntul. În cursul căutărilor lui destul de îndelungate, se dovediseră a fi nepotrivite toate acele profesii în care trebuia să aibă grijă de un anumit lucru sau să se dedice cu toată dăruirea unui anumit lucru sau în care era nevoie de empatie faţă de un anumit lucru, şi care pe deasupra poate că mai făceau apel şi la talentul lui de a improviza, la simţul lui olfactiv, gustativ, ori al pipăitului ca şi la imaginaţia lui. S-ar putea bănui că Heinrich era lipsit de fantezie.
Heinrich nu s-a făcut vânzător de pantofi de damă din cauză că-i plăcea să pună în valoare picioarele frumoase ale femeilor. El nu era genul căruia să-i facă plăcere să şadă vara pe terasele cafenelelor şi să contemple mersul femeilor. Dacă ar fi fost întrebat, nu ar fi fost în stare nici măcar să spună ce fel de picioare îi plăceau cel mai mult. Cele subţiri, dar temeinic antrenate, ale danezelor; cele îngrijite, dar întotdeauna prea scurte ale italiencelor; cele spaniole, mici şi cărnoase, ori acelea pline de o voluptate lipsită de scrupule ale grecoaicelor, la care coapsele se freacă una de alta (astfel încât ele trebuie înfăşurate atent în fuste largi); acelea în foarmă de coasă şi cu pielea subţire ale japonezelor sau acelea englezeşti, albe şi pistruiate, aproape lipsite de încheieturi şi de muşchi; cele plinuţe şi bronzate ale americancelor, care arătau, de parcă ar fi trecut deja printr-un lifting, şi la care poţi cu toate astea să recunoşti deja, materializându-se încet şi inexorabil moştenirea viitoare a grăsimii lipsite de contur. Heinrich poate să vorbească despre asta, fără ca subiectul să-l emoţioneze.
(…)
Ţinuta pe care o adoptă Heinrich la probarea pantofilor – îngenunchind în faţa clientelor, ca într-o nerostită cerere în căsătorie –, şi gestul cu care scoate din cutie pantoful ce urmează a fi probat, îl extrage tandru din hârtia mătăsoasă, îl face să se rotească o dată în palmă în jurul propriei axe, pentru ca apoi să-l ofere, cu tocul înainte, celei aşezate în faţa lui, ţinându-l deja grijuliu deschis cu trei degete de la mâna cealaltă, lărgindu-i chiar deschizătura atunci când e cazul, astfel încât aceasta să pară a se oferi şi deschide de la sine, un cuib comod, în care piciorul clientei nu trebuie decât să-şi ofere răgazul de a se lăsa să lunece, pentru ca de acum încolo să plutească în el lipsit de orice motiv de nemulţumire, această atitudine a lui le amintea femeilor în mod obligatoriu de basmul cu Cenuşăreasa rămasă prea mult şi pe nedrept nerecunoscută, căreia cavalerul îi încalţă în sfârşit pantoful potrivit –
Cine mai stă să se gândească, într-o astfel de situaţie la faptul că, înainte de împlinire, trebuie să se mai spună şi
Guru-guru-gurrr
Guru-guru-gurrr
E sânge-n condur
(…)
HEINRICH M-ai putea oare iubi. Poate.
OARBA Poate.
Ce mult aş vrea să pot spune Poate.
Ce mult aş vrea să pot spune Da.
Am încetat să te mai iubesc.
Ce frază simplă. Şi ce nu-i adevărată.
Într-o zi primăvara. Când m-am aşezat lângă tine pe o bancă în parc.
Voiam să te recunosc.
Era aceeaşi voce.
Însă. Mirosul tău –
HEINRICH Iubeşte-mă
OARBA scutură din cap.
HEINRICH Iubeşte-mă aşa cum te iubesc eu.
OARBA scutură din cap.
HEINRICH Eu te iubesc. Peste măsură.
OARBA Nu. Tu încerci doar.
Eu însă, eu am să te ucid.
Pentru tine va fi va o izbăvire.
Pentru mine ca propria-mi moarte.
Dar pe urmă. Pe urmă am să fiu liberă de tine.
De lipsa ta de măsură. De mediocritatea ta. De minciunile tale.
Şi nu mai trebuie să-mi fie ruşine de dragostea mea.
Nu mai trebuie să-mi fie ruşine de dragostea mea.
Am să fiu mândră de ea.
Îi taie beregata.
Da, dragostea, dragostea asta ucide.
Şi dorul de ea.
O dată numai, o dată numai să văd cerul.