Versiune pdf
Pentru o versiune pdf a acestei prezentări, rog apăsați aici.
Autor: Dea Loher
Dea Loher (n. 1964) este, probabil, cea mai titrată autoare de teatru din spațiul cultural de expresie germană. A studiat germanistică și filozofie și a frecventat cursurile de dramaturgie de la Freie Universität Berlin, în perioada în care acestea erau conduse de Heiner Müller. A cunoscut succesul de la primii ei pași în teatru. Olgas Raum (Camera Olgăi, 1991), cea de-a doua piesă a ei, i-a adus și un prim premiu. Între 1993-1995 a primit nu mai puțin de 5 premii destinate dramaturgilor tineri, inclusiv, doi ani la rând, titlul de cel mai bun autor tânăr conferit de juriul celei mai prestigioase reviste de teatru din Germania, Theater heute. Între timp a mai scris vreo 20 de piese de teatru, un volum de proză, un roman și a fost distinsă cu multe alte premii, printre care Royal Court Playwrights Award, Bertolt Brecht Literaturpreis, Mülheimer Dramatikerpreis (de două ori), Berliner Literaturpreis.
Câteva dintre piesele ei au fost jucate și în România, unde, în 2013, i s-a publicat și o antologie cu nu mai puțin de 10 piese sub titlul Barbăalbastră – speranța femeilor, la editura EuroPress Group.
Sinopsis
Genul: Tragedie? Thriller? Dramă?
Personaje: 2 f, 15 b și mai multe personaje colective (grupuri)
Moartea mamei sale, pe care ceilalți membri ai familiei și ai comunității o considerau nebună, este o lovitură dură pentru tânărul Adam Geist. Numele are, ca de atâtea ori la Dea Loher, evidente valențe simbolice. El este alcătuit din numele primului om, Adam, a cărui simplitate și ingenuitate o poartă în sine, și substantivul comun Geist, care înseamnă spirit. Prin urmare, protagonistul este un spirit mai …simplu, la limita patologicului, dar este funciarmente un om bun, care face tot posibilul să se integreze. Ceea ce nu-i deloc ușor pentru unul ca el. Încearcă așadar să-și câștige existența ca dealer, dar nu se descurcă. La mormântul mamei lui întâlnește o fată care-i place, dar pe care o înjunghie atunci când țipetele ei isterice îl scot din minți. Se-mprietenește cu un „indian”, pe care-l cheamă de fapt Karl Oberreitmeier. Intră-ntr-o organizație de pompieri, unde este decorat. După moartea indianului, se-nscrie-n legiunea străină, dar nu suportă antrenamentele dure și umilitoare și dezertează. Se lasă convins să se alăture unei organizații de skinheads, dar când le înțelege obiectivele îi părăsește. Ajuns să lupte-n războiul din Iugoslavia, trece prin experiența violenței extreme și lipsite de sens. Omoară el însuși un ucigaș brutal, ca să salveze viața unui copil.
Pentru un personaj ca Adam Geist nu pare să fie loc în lumea asta, cel puțin nu pe partea, dacă nu însorită, atunci cel puțin normală, pașnică a ei. Există o forță care-l tot deviază de la intențiile lui oneste, disperate, de integrare în lumea onorabilă. Un om ca el nu-și poate găsi locul decât în zonele întunecate ale existenței. Într-o ultimă încercare disperată de a se salva, îi scrie o cerere de grațiere președintelui Germaniei. Dar speranțele pe care și le pune în aceasta nu sunt suficient de mari ca să-l împiedice să se sinucidă.
Comentariul lui Scora
Structurată ca o „Stationendrama” expresionistă, dar în care, între scenele propriu-zise, găsim diverse și „coruri” de mare efect dramatic, piesa impresionează în egală măsură prin brutalitatea multor momente și prin poezia inerentă tuturor scrierilor acestei autoare. E o structură dramatică amplă, simfonică, de mare complexitate, cu o atmosferă când apăsătoare, când marcată de un umor negru, cu momente de violență, cu personaje extrem bine scrise, de pregnante și de originale.
Dea Loher este una dintre puținele tragediene ale zilelor noastre, un argument viu că tragedia încă mai este posibilă, chiar și-ntr-o lume ca a noastră. Totodată, îndrăzneala ei estetică, amploarea construcției și, nu în ultimul rând, numărul foarte mare de personaje (plus figurația!) fac din această piesă o provocare căreia puțini regizori români îi pot face față. Radu Afrim este excepția care confirmă regula. Mă tem teatrele noastre sunt încă departe de a înțelege și produce piese ca Adam Geist. Sunt sigur, însă, că măcar lectura aprofundată a pieselor Deei Loher le poate fi utilă regizorilor tineri și, nu în ultimul rând, dramaturgilor tineri. Ca imbold să îndrăznească, să meargă cât mai departe în căutările lor.
Detalii tehnice
Premiera germană a avut loc în 1998, la Niedersächsisches Staatstheater Hannover, în regia lui Andreas Kriegenburg.
Premiera românească a fost montată de Radu Afrim la Teatrul Maria Filotti din Brăila în 2005.
Drepturile de reprezentare: Verlag der Autoren GmbH & Co, KG Taunusstraße 19, 60329 Frankfurt am Main, Charlotte Brombach, brombach@verlagderautoren.de.
Drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț, vicmarsco@yahoo.de.
A se vedea și volumul Dea Loher, Barbăalbastră – speranța femeilor, editura EuroPress Group 2013.
Mostră text
- Adoratoarea Soarelui
Casa familiei Geist. Mama lui Adam, Rose Geist, zace pe patul ei, transformat în catafalc. Alături ard lumânări. Adam, Unchiul lui, Mătuşa lui, un Văr.
ADAM De ce –
MĂTUŞA Din cauza soarelui. Pentru că tot timpul stătea întinsă la soare până nu mai putea.
ADAM De ce –
MĂTUŞA În felul ăsta, inevitabilul s-a produs. Oricum nu asculta de nimeni.
ADAM De ce nu mi-aţi spus nimic.
Tăcere.
ADAM Sau poate aţi uitat de mine. Aţi uitat că mai exist şi eu.
PRIMUL VĂR Se umflase toată; pielea ei nu mai era maro, aşa cum se face de obicei de la soare, era aproape neagră, umflături cât pumnul de mari, tumori, aglomerări de noduli care se tot înmulţeau sub acoperământul pielii, se încolăceau pe după corpul ei, că părea înfăşurat într-o plasă pescărească. O apăsare uşoară, şi urla de durere.
ADAM De ce nu mi-a spus nimeni nimic.
MĂTUŞA Cât vrei să mai auzi. Nu era o privelişte frumoasă.
ADAM Şi dacă puţea, şi dacă nimeni nu mai putea s-o atingă, din cauză că nici măcar o mâna delicată nu i se mai părea suportabilă – a fost mama mea –
(…)
- Creştere
Cimitir. Adam locuieşte lângă mormântul mamei lui.
ADAM Aş vrea să mă scutur de viaţă ca de un somn. Să mă strecor afară din ea, în moarte. – Să sparg, în sfârşit, viaţa care m-a ţinut prins în întuneric şi surzenie. – Franz a vrut să-mi ia ceasul muzical. Atunci am aruncat după el cu cuţitul. Nu mi-a părut rău. Şi dacă o mierlea, nu-mi părea rău. Nici bucurie n-aş fi simţit – nimic. De ce a vrut el să-mi ia ceasul muzical. Ceva ce-mi aparţine mie.
Toţi vor să ne închidă gura, mamă. Şi ție au vrut să-ți închidă gura.
Cum se uita la mine mătuşa într-o zi de Paşte, cu ochii ei stupizi, şi aveam şapte ani.
Trebuie totuşi să mai creşti puţin Adam. Altminteri o să te pierzi în mulțime.
Şi atunci aveam la mine un cuţit, în buzunarul de la pantaloni. Şi pumnul strâns pe mânerul lui nici măcar nu transpira, atât era de tare. Trebuie totuşi să mai creşti puţin… Mi-a dăruit o ciocolată. Proteinele stimulează muşchii şi creşterea Adam şi zahărul e bun pentru creier, Adam. În fiecare an de Crăciun şi de Paşte câte o singură bucată mare de ciocolată. Sărbătorile bisericeşti sunt o îndatorire mai înaltă, dar ziua de naştere fără spovedanie poţi să zici că nici nu există.
Zahăr pentru creier. Tăcere.
Poate că sunt într-adevăr prea mic, mamă. Se descheie la pantaloni, îşi scoate pula, o contemplă.
(…)
- Drujbă
CORUL DROGATILOR E una din acele nopţi de vară în care un vânt fierbinte trece prin coroanele copacilor şi goneşte de-a lungul potecilor, un vânt fierbinte şi uscat, care ar putea veni din deşert. Stăm aici, doi patru şapte prieteni, printre aceştia unii care altminteri n-au un acoperiş deasupra capului, nici loc în care să doarmă, în cabana asta din trunchiuri de copac în care trage ca naiba. Seara am petrecut-o ca-ntotdeauna, trei patru jointuri au mers de la unul la altul, careva a venit cu un cărucior plin cu baxuri de câte şase cutii de bere; e foarte probabil ca unul sau altul dintre corpurile care zac acum prin unghere trăgând încordat cu urechea să se fi şi înţepat, la fel de probabil ca unii să fi înghiţit şi pastile, care ar putea fi de culori şi origini diferite, dar nu asta e cauza pentru care stăm cu capetele ridicate şi aproape ţepeni și ne ţinem respiraţia, şi nu e asta cauza pentru care nici unul nu mai îndrăzneşte să facă vreo mişcare, vreun zgomot, necum să vorbească cu voce tare, nu din cauza asta încercăm să aflăm din ochii celuilalt ceea ce bănuim noi înşine fără să îndrăznim să o spunem. Nu suntem singuri. (…) Deci, ce e asta, ce-i chestia asta care se furişează pe acolo pe afară, prudent, totuşi nu chiar tăcut; ai cui sunt paşii pe care-i percep dureros de limpede organele noastre de palpatascultatadulmecat, cum îşi trasează cercurile acolo afară, fără vreo altă intenţie decât de a le face mai strâmte, până când inevitabil cădem în capcană. Ne uităm unii la alţii. (…) Nu suntem singuri.
Auzim cum respiră lucrul acela, şi respiraţia lui ni se pare mai fierbinte, mai aspră, mai dură ca vântul, nu-i vedem ochii, dar îi simţim, ne fixează din beznă prin fereastra deschisă, ne pândesc printre bârnele rărite slăbite şi putrede, se strecoară prin cele mai mici crăpături şi fisuri, suntem observaţi. Paşii acelui lucru sunt pretutindeni, deşi încearcă să-şi ascunde de noi prezenţa şi paşii, se furişează printre copaci, de la liziera pădurii prin micul luminiş către casă, se lipesc de pereţi, vin tiptil dinspre cariera de piatră, pentru ca apoi să mărşăluiască insolent drept spre uşa pe care-am uitat s-o închidem. (…) Chestia aceea e peste tot. Chestia râde. Nu există nici o aprindere bruscă, nici o flacără nu se-nalţă, în locul ei un behăit răpăit, metalic, râsul unui uriaş, la început gros, apoi înşurubându-se tot mai sus şi mecanic, pornirea şi urletul, huruitul unui motor, scheunatul isteric al unui ferăstrău care taie scândurile precum hârtia, înhăţând deja şi rotindu-l prin aer un umăr, un braţ, ne adunăm fuga-ntr-un loc şi ne-nghesuim într-o grămadă de braţepicioarecapetemâini, cine, vulnerabil el însuşi, încearcă pe ceilalţi să-i apere, neajuns de dinţii care scuipă sânge, care-şi taie drum mai departe scândură cu scândură perete cu perete un umăr un braţ te-a-nhăţat sângele miroase ca peştele mort pereţii se surpă peste noi pe muntele de scânduri urlă cu braţele ridicate Adam înnebunit rotind deasupra capului drujba
(…)
- Îndurarare
Ascuns. Adam, complet neîngrijit.
ADAM Domnule preşedinte federal,
sunteţi ultima mea speranţă. Prin această scrisoare vă rog insistent să-mi acordaţi îndurare. Momentan mă aflu într-un ascunziş şi sunt gata să mă predau poliţiei federale austriece, dar numai în cazul în care pot să sper că am să fiu scutit de pedeapsă. Crimele mele le-am săvârşit conştient şi le mărturisesc. Mă declar vinovat de omor, de loviri repetate şi de tentativă de omor în mai multe cazuri, de trafic de droguri, de hoţie şi de tăinuire. Dar în mod special vreau să mărturisesc un viol, care e posibil să nu fi fost descoperit niciodată. Nu ştiu dacă fata respectivă mai trăieşte şi unde. Poate că-i moartă. Nu am dorit moartea ei, dar n-am avut încotro. – Dacă fata mai zace încă lângă mormântul mamei mele, Rose Geist, ea nu va mai putea fi identificată. Nu cunosc numele ei şi ştiu doar că a crescut la bunicii ei. Tatăl ei e închis pentru crimă.
Sunt de asemenea conştient că mi-am pierdut cetăţenia austriacă precum şi dreptul la ea, deoarece m-am angajat de două ori ca legionar. Ştiu de asemenea că nici faptul că am dezertat de două ori nu schimbă lucrurile. Nu am dezertat din motive morale, ci fiindcă franţujii mă chinuiau. Când am fost la ceilalți mi-am împuşcat camaradul. Nu era un om drept.
Poate că nu mai sunt cetăţean al acestui stat. Poate că nu mai sunt de competenţa dumneavoastră. (Pauză.) Poate că nu mai sunt de competenţa dumneavoastră.