Versiune pdf
Pentru versiunea pdf rog apăsați aici.
Autor: Tankred Dorst
Tankred Dorst (1925-2017) a fost unul dintre cei mai însemnați dramaturgi de limbă germană din ultima jumătate de secol. A scris zeci de piese de teatru, traduse în zeci de limbi și jucate pe toate continentele, a scris piese radiofonice, scenarii de film, texte pentru teatrul de marionete, piese pentru copii, librete, scenarii, proză. După căsătoria cu Ursula Ehler, ea este menționată în calitate de colaboratoare la toate piesele lui Dorst. Opt dintre piesele sale au fost ecranizate. De-a lungul amplei și activei sale prezențe pe scena literară germană și internațională, a primit zeci de premii și distincții, printre care și Marele Premiu al Academiei Bavareze de Belle Arte (1983), Prix L´age d´or al Institutului Regal de Film al Belgiei (1984), Carl Shaeffer Playwright´s Award New York (1987), Mülheimer Dramatikerpreis (1989), Premiul Georg Büchner al Academie Germane pentru Limbă și Literatură (1990), Premiul Max Frisch (1998), Premiul European pentru Literatură la Strasbourg (2008).
Sinopsis
Distribuție: 1f, 3b sau 1 f, 5 b
Genul: dramă cu accente tragice
Adaptare liberă după nuvela Nada menos que todo un hombre (Nimic mai puțin decât un bărbat întreg), de Miguel de Unamuno
Apariția neașteptată în oraș a lui Fernando Krapp, un bărbat cu un trecut misterios, intrigă și prilejuiește varii fabulații. Cu atât mai surprinsă e Iulia, cea mai frumoasă fată din oraș, când primește o scrisoare de la el. I-o citește tatălui. E o cerere hotărâtă în căsătorie, redactată succint și la obiect, căreia Iulia îi răspunde imediat cu un refuz politicos. Dar oferta generoasă a lui Krapp de a rezolva situația financiară precară a tatălui Iuliei e de nerefuzat și căsătoria are loc. Destul de repede, Iulia ajunge să-l iubescă pe cuceritorul și hotărâtul Fernando Krapp.
În viața ei apare însă un nou personaj, Contele: un tip falit cu aere de poet, care face jocul seducției și recurge la un lirism ușor desuet, contrastând clar cu natura pragmatică și hotărâtă a lui Fernando Krapp. Relația Contelui cu Iulia pare să se rezume la un simplu flirt. Dar, în timp, apar bârfe în oraș. Iar Iulia, care vrea cu disperare ca Fernando să-i declare că o iubește, recurge la un truc total neinspirat, și anume: stârnirea geloziei în mintea soțului, ca probă a iubirii pe care acela i-ar purta-o. Doar că manevra ei eșuează: Fernando Krapp refuză să creadă ceea ce afirmă Iulia, anume că a avut o aventură cu Contele. Mintea lui obișnuită cu logica riguroasă a faptelor o consideră derapată mental și o internează într-o instituție unde e tratată de cei mai buni psihiatrii din lume.
Revenită acasă, Iulia recunoaște că a mințit; că a căzut pradă unei nebunii temporare. Lucrurile se tranșează scurt și cu Contele. Acesta este invitat la ceai și obligat fără mari eforturi să nege ceea ce Iulia a mărturisit anterior despre ei doi. Contele are o atitudine interpretabilă – nu vom ști niciodată dacă a negat de frică, sau dacă a spus adevărul. (În nuvela lui Unamuno, Fernando îl amenință cu arma pe Contele Juan. În textul lui Dorst, el este doar pus într-o situație extrem de delicată și amenințat subtil).
După acest episod, Iulia își reia rugămințile din ce în ce mai insistente ca Fernando Krapp să-i mărturisească, fie și numai o singură dată, că o iubește. Ceea ce el va face, însă mult prea târziu – după ce ea moare, sfârșită de această incertitudine în dragoste. În ciuda strigătelor soțului, care-i oferă morții, la schimb, propria-i viață. Cu trupul Iuliei în brațe, Fernando își taie venele. Ambele corpuri neînsuflețite sunt găsite în casă, după cîteva zile.
Comentariul lui Scora
Poate că dacă, de decenii bune, nu s-ar fi proclamat moartea tragediei, acesta ar fi fost genul în care să se fi încadrat piesa lui Dorst. O piesă de dragoste, în fond, cu final tragic și menită să ajungă până și la sufletul spectatorului sceptic din era IT.
Scriitura sobră, concentrată, lapidară, obligă la un joc concentrat, extrem de ofertant pentru actorii buni, care au de jucat foarte mult „pe dedesubt”, cum se spune, lăsând să transpară cât mai puțin la suprafață. O piesă în care e greu să găsești chiar și o virgulă în plus. Una dintre foarte puținele piese de dragoste tragice din dramaturgia contemporană. Nu este doar o-ncercare asupra adevărulu, ci și asupra puterii cuvântului, a cărui absență poate avea urmări teribile. Și o-ncercare asupra unui alt adevăr (în afară de cel referitor la relația Iuliei cu Contele): Ar trebui cumva Iulia să se mulțumească să simtă dragostea soțului? Sau ar trebui acesta să i-o mărturisească explicit? O întrebare deloc lipsită de relevanță, în universul nostru dominat de emoticoane.
Detalii tehnice
Premiera absolută a avut loc în mai 1992, la Akademietheater Wien, în regia unuia dintre cei mai importanți directori de scenă germani ai secolului trecut, Wilfried Minks.
Premiera românească a fost produsă în 1997 la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, în regia lui Vlad Massaci. După care piesa a mai fost montată la Arad, Reșița și Suceava (2017, r: Alexander Hausvater).
Drepturile de reprezentare sunt deținute de Suhrkamp Theater Verlag, reprezentată în România de Livia Stoia Literary Agency, office@liviastoiaagency.ro.
Pentru drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț, vicmarsco@yahoo.de.
Mostră text
IULIA Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare. (Îi intinde scrisoarea tatălui ei.)
TATĂL (simulând uimirea) Aşa?
IULIA Citeşte-o!
TATĂL Şi ce i-ai răspuns?
IULIA (nerăbdătoare) Citeşte-o!
TATĂL E un bărbat foarte râvnit, pretutindeni se vorbeste despre el de când s-a întors din America cu averea asta uriaşă! Şi ce boboc de fecioară nu s-ar bucura să primească o scrisoare de la el – fiecare!
IULIA Citește!
TATĂL Bine, dar scrisoarea îţi este adresată ţie, e suficient dacă-mi spui tu ce scrie-n ea. Doar ai citit-o deja.
IULIA E scurtă.
TATĂL Nu umblă cu ocolişuri, e un bărbat foarte energic. Asta se vede după scris.
IULIA (îi citeşte) „Scumpă domnisoară…”
TATĂL „Scumpă domnişoară”, chiar aşa scrie? Fără ocolişuri, fără briz-briz-uri.
IULIA „Mi s-a spus că sunteţi cea mai frumoasă femeie din oraşul acesta în care m-am stabilit numai de câtva timp. Şi v-am privit când aţi ieşit la plimbare în parc cu tatăl dumneavoastră.”
TATĂL Ei, care va sa zică ne-a văzut?
IULIA (îi citeşte) „Este adevărat. Sunteţi cea mai frumoasă. Am să mă însor cu dumneavoastră. Fernando Krapp.”
(…)
IULIA Ce fel de bărbat eşti tu?
FERNANDO Cum să fiu? Eu sunt eu. Fernando Krapp.
IULIA Tot mereu spui asta. Niciodată nu vorbeşti despre trecutul tău. Nu ştiu nimic despre părinţii tăi.
FERNANDO Eu nu am părinţi. Familia mea începe cu mine. Eu m-am făcut singur.
IULIA Uită-te puţin la mâinile mele.
FERNANDO Degete fine, elegante.
IULIA Le am de la mama mea.
FERNANDO Pe neaşteptate, se pot strânge uneori în nişte pumni mici, tari, mânioşi. Asta mă amuză.
IULIA Da, e adevărat, când mă gândesc la ceva, ţin pumnii strânşi.
FERNANDO Şi înainte să intri in camera mea, nu baţi cu încheietura degetului, ca altele, ci baţi darabana cu unghiile pe lemn.
IULIA La fel ca bunică-mea! Ea făcea așa. Iar nasul ăsta frumos îl am de la taică-meu.
FERNANDO Asta nu mă interesează. E frumos, nu are pereche.
IULIA Imaginaţia o am de la mama. Pofta de a da frâu liber imaginaţiei vine din familia ei. Se povesteşte despre o mătuşă că nu a ieşit niciodată din casa şi că spunea tot mereu: „La ce bun să ies din casă, doar pot să-mi închipui totul în capul meu, e mult mai interesant aşa.” Şi de la cine ai tu nasul ăsta, Fernando, şi bărbia cu gropiţă, care-mi place atât de mult?
FERNANDO Asta îţi place ţie!
IULIA Chiar nu-ţi aduci aminte deloc de copilăria ta?
FERNANDO Copilăria nu mă interesează. Eu sunt aşa cum vreau eu să fiu.
(…)
FERNANDO De ce nu râzi? Să ştii că ştiu să mă şi strâmb! Un maimţoi bătrân… uită-te! Sau – un leu care rage…! Numai animale îmi vin în minte. Dar există şi destule strâmbături pe care le fac oamenii. Gândeşte-te numai la rânjetul lui Alfonso, de care-ţi era atât de frică! Doctorul Hermanstetter mi-a povestit despre un nebun care umbla pe străzi şi înregistra toate expresiile, toate fizionomiile pe care le vedea – fără să vrea! Pe urmă, se ascundea într-un gang întunecat şi le reproducea pe toate, grăbit, ca să scape de ele, ca unul care vomită o mâncare stricată. Imaginează-ţi una ca asta! Uite-ţi pieptenele.
IULIA (şopteşte) Nu pot să sufar când îmi cade părul în ochi.
FERNANDO O să ai altul încrustat cu briliante.
IULIA (şopteşte) Eu mor, Fernando.
FERNANDO Nu, nu, nu! Nu vorbi prostii! Ştii că nu pot să sufar aşa ceva!
IULIA (şopteşte) Uită-te în ochii mei.
FERNANDO (strigă) Nu mori! Nu se poate una ca asta! Eşti a mea! Nu te dau! Nici măcar morţii, tâlharul ăsta blestemat!
IULIA (şopteşte) O, cât mă iubeşti! Spune-o! Spune-o!
FERNANDO Dar o ştii!
IULIA (şopteşte) Niciodată nu ai spus-o, nici măcar o singură dată! Poate că-mi dă înapoi puterea de a trăi.
FERNANDO Atunci s-au rupt chingile inimii lui şi el a vorbit pentru prima oară despre dragostea lui pentru Iulia, nu se mai putea opri, vorbea şi plângea, striga şi hohotea. A înşfăcat trupul ei slăbit, care se stingea, l-a strâns la piept. S-a întins în pat lângă ea, repetând într-una: „Ia viaţa mea! Ia viaţa mea! Ia sângele meu! Nu te las morţii!”
IULIA (şopteşte) Tu plângi. Dar eu sunt fericită.
Aşa a murit ea. După câteva zile, au spart uşa şi l-au găsit pe Fernando cu Iulia. Trebuie că a ridicat-o pe femeia moartă din pat şi a dus-o până aproape de uşă. Acolo s-a prăbuşit cu ea. Abia apoi şi-a tăiat venele. Aşa a murit el, fără să-i mai dea drumul din braţe.